China în ascensiune şi balanţa de puteri în Asia
China o putere economică
China a devenit o putere economică pe plan regional şi internaţional. Actulamnete, China este considerată a patra putere economică în lume şi în următorii ani s-ar putea situa pe locul trei în clasamentul de competitivitate economică. Conform estimărilor preliminare ale Brioului Naţional de Statistică al Chinei, în 2006 produsul intern brut a constituit 2.7 trilioane USD, înregistrând o creştere economică cu 10,7% anual, rerpezentând cea mai rapidă ascensiune din ultimul deceniu[1].
Miracolul Chinez se datorează în mare parte învestiţiilor în dezvoltarea marilor întreprinderi din zonele populate de minorităţi naţionale, fapt ce duce la dezvoltarea economiei locale. Potrivit statisticilor, în prezent, în regiunile populate de naţionalităţi minoritare s-au afirmat o serie de firme mari şi mijlocii cu care îşi valorifică avantajele şi o puternică concurenţă pe plan intern şi internaţional, printre care circa o sută de întreprinderi din regiunile autonome, Mongolia Interioară, Tibet, Xinjiang, Guangxi şi Ningxia sunt cotate la bursă. Acestea sunt întreprinderi ce folosesc tehnologii avansate, de manufactură tradiţională şi de fabricare a produselor specifice naţionale îmbrăcăminte, obiecte artizanale şi de alimentaţie[2]. Pe de altă parte, China investeşte foarte mult în infrastructră, inovaţii tehnologice şi în sectorul energetic. De exemplu, China are o piaţă de telefoane mobile estimată cu peste 300 milioane de clienţi, mai mult decât populaţia SUA. Legătura dintre cele din urmă două sectoare fiind una vizibilă şi durabilă exprimată prin căutarea surselor alternative energetice pentru o populaţie estimată la 2 miliarde de locuitori. Iar investiţiile impunătoare în armată şi în ingineria spaţială determină practic statutul ei politic pe arena internaţională.
La moment în China sunt valorificate peste 54 miliarde dolari investiţii străine. Totodată, rezervele valutare ale Chinei, cele mai mari la nivel mondial, au crescut în ultimul trimestru al anului 2006 cu 78,4 miliarde de dolari, la 1.066,3 miliarde de dolari, potrivit băncii centrale chineze[3]. Banca Centrală Chineză prognozează o creştere a produsului intern brut cu 9,8% în 2007, astfel depăşind indicele produsului intern brut al Marii Britaniei şi Germaniei. În 2006 investiţiile întreprinderilor chinezeşti au ajuns să fie peste 70 miliarde de dolari în mai mult de 160 de state, marcînd o creştere semnificativă cu 30% faţă de anul precedent. Aceste investiţii vizează în special operaţii de export, reţele de desfacere, transport transoceanic, proiectare şi cercetare. Astfel China s-a clasat de la locul 17 în 2005 la locul 13 în lume în 2006 la capitolul investiţiilor în străinătate[4].
Chestiunea energetică
La începutul secolului XXI s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a lumii. La orizontul diplomaţiei energetice au apărut China, India, Iranul şi UE lărgită, care întîmpină dificultăţi mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele energetice şi de politica externă a ţărilor vecine. China depinde de politica energetică a Rusiei. India depinde de politica Iranului cu privire la gazcoductul Iran-Pakistan-India, investiţie estimată la 7,4 miliarde dolari. Iranul depinde de poziţia Rusiei în contextul mai larg al situaţiei din Orientul Mijlociu. UE depinde de gazul şi infrastructurile ruşesti la moment. În această conjunctură ce rol se atribuie Chinei şi cum ea îşi stabileşte priorităţile în politica sa energetică?
Geopolitica energetică a Chinei se dezvoltă în dependenţă de poziţiile marilor puteri din regiune, care, într-un fel sau altul, formează o balanţă de forţe împreună cu China. Prin urmare, este vorba de Rusia şi Arabia Saudită, care sunt puteri de influenţă în Asia (în cazul Rusiei în Eurasia) şi importanţa lor politică în regiune este axată pe menţinerea resurselor energetice. Eventual acestora li se pot adera Iran şi India, dar deocamdată acestea reprezintă parteneri strategici economici atât pentru China, cât şi pentru Rusia şi SUA. Cazul relaţiei Iran-SUA nu se include în acest context.
Alianţa energetică dintre Rusia şi China se explică printr-un moderat temperament politic al Moscovei de a monitoriza politicile frontaliere, astfel încât acestea să fie preponderent deschise negocierilor pentru conducte de gaze ruseşti, care eventual pot fi trasate spre India şi Coreea de Nord.
Rusia recent a declarat că va oferi ajutor energetic Coreii de Nord echivalent cu un milion de tone de petrol şi în acelaşi timp va anula datoria Coreii de Nord faţă de Rusia. Acordul de şapte puncte semnat dintre Rusia, China, Japonia, SUA şi cele două Corei, prevede asistenţa energetică rusă în schimbul scoaterii din funcţiunii a reactorului nuclear. Astfel, dacă Coreea de Nord va respecra acest acord, ea va primi ajutorul energetic promis de ruşi. Poziţia SUA în chestiunea dată ţine de denuclearizarea Coreii de Nord, servind drept exemplu pentur Iran. Iar Japonia s-a declarat nedumerită faţă de pasivitatea guvernului de la Beijing în soluţionarea problemei cetaţenilor niponi răpiţi, ceea ce reprezintă o condiţie a guvernului de la Tokyo pentru Phenian, dacă acela are nevoie ca să-i fie acordat ajutor.
Rusia în alianţă economică cu China formează o semnificativă contrabalansare Statelor Unite şi Japoniei în Asia. Japonia caută noi pieţe comerciale şi Asia reprezintă un avantaj de excepţie, luând în conisderaţie atât rezervele energetice cât şi forţă ieftină de muncă pentru întreprinderile japoneze care, nu este exclus, se vor extinde pe tot continentul asiatic în umătorul deceniu. Poziţia geografică a Chinei este una deosebită, mărginându-se cu unii din principalii actori ai politicii energetice de ayi ţi mîîne ca Mongolia la Nord, cu Rusia la Nord şi Nord Vest, având la Nord şi o fâşie strategic importantă ca un coridor format între Kazahstan (la Nord Est) şi Mongolia (potenţiar energetic în Asia), la Sud-Est cu India şi la Est cu Coreea de Nord. Verosimil ca centrul de atracţie economică din această regiune pentru următorul deceniu să devină China.
Relaţia sino-saudită
China este spre calea de a deveni cel mai mare importator de resurse energetice până în 2015. La rândul sau, Arabia Saudită va fi liderul mondial in capacitatea de producere a petrolului, rezerve de petrol şi export. Relaţia economică dintre aceste două state are toate motivele de durabilitate. Economia Chinei cere multe resurse energetice, pentru aceasta este important de a menţine relaţii economice cu partenerii pe un fundal de politică energetică durabilă. Rolul Rusiei ca un astfel de partener este mai degrabă unul temporar, deoarece prea ambiţioase sunt planurile Moscovei în privinţa Chinei, care ar alege mai cu seamă nici apa nici pâînea vorbind la figurat, ci s-ar orienta strategic spre Orientul Mijlociu, adică spre Arabia Saudită. E ştiut faptul că aceasta din urmă este principala sursă de petrol din Golf pentru SUA. Nu este greu de imaginat ce ar alege China. Motivele ei politice sunt tocmai binevenite în Orientul Mijlociu, făcând, în acelaşi timp, o senătoasă concurenţă SUA la capitolul petrolier. Balanţa de forţe veramente va oscila atât în partea SUA cât şi a Chinei, si chiar daca ar părea că Rusia ar avea vreo influenţă ponderată, cu probabilitate influenţa majoră asupra acestei balanţe de forţe va fi ghidată de India şi Iran, iar observator, va fi Japonia şi posibil Indonezia. Cele din urmă fiind în aşteptarea momentului potrivit de a influenţa pieţele economice ale Asiei.
Dependenţa energetică a Chinei de Arabia Saudită este inevitabilă. Importarea gazelor şi petrolului din Arabia Saudită cât şi dirijarea de aceasta a preţurilor mondiale la petrol, face ca China, în viziunea unor analişti economici[5], să investească în capacitatea de sanitizare şi în modernizarea extragerilor de petrol pentru a obţine materie de primă calitate din Golf. De asemenea, intensificarea relaţiilor economice ar duce la creşterea intereselor reciproce politice şi militare în Orientul Mijlociu. Şi pe lângă toate, ambele ţări tind spre liberalizarea economică şi privatizare şi promovează o diplomaţie de rezistenţă politicii americane în regiune.
Cooperarea de la Shanghai
Cooperarea de la Shanghai îmbină interesele Chinei şi Rusiei de a menţine o contrabalansare SUA şi NATO în Asia. Geopolitic vorbind, eurasianismul devine calea cea dreapta în dezvoltarea economică şi politică ale acestor două puteri, iar chestiunea energetică a Chinei poate fi măsurată cu 4300 km, care este traseul graniţei dintre cele două state, ce oferă largi posibilităţi de tranzitare ale conductelor de gaze spre ţară. Iar proiectul de construcţie a marelui oleoduct Asia - Pacific doar confimră potenţialul şi intenţiile ambiţioase ale Rusiei şi Chinei.
China este cea mai beneficiară ţară din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Aceasta dispune de largi posibilităţi geografice de a importa gaze naturale şi petrol aproape de la toţi membri acesteia: Rusia, Kazahstan, Kirghizstan, Tadjikistan. Eventual, de relaţia Rusia - China depinde şi evoluţia organizaţiei.
Prezenţa Chinei în Africa
China importează mai mult de 50% din necesarul său de petrol şi găsirea unor noi posibilităţi de aprovizionare ar accelera creşterea economică. Guvernul de la Beijing şi-a concentrat atenţia asupra ţărilor Africane, în cele mai multe cazuri, vulnerabile economic şi social, cu regimuri politice nedemocratice, cu nuanţe de teroare la conducerea statului. În astfel de împrejurimi China încearcă să stabilească relaţii economice avantajoase pentru a avea acces direct la resursele energetice ale Africii.
Creşterea rolului Chinei în Africa se datorează bogatelor resurse forestiere, minerale şi energetice, cat şi materiei prime atât de necesare pentru dezvoltarea economiei. Despre aceasta ne vorbeşte semnarea la 5 noiembrie 2006 în cadrul Summit-ului de la Beijing a 16 acorduri cu Africa care prevăd o cooperare economică, politică şi culturală. Importanţa acordată continentului african a determinat China să adopte un plan de acţiuni pentru o perioadă de doi ani (2007-2009). China şi-a luat angajamentul de a sprijini ţările africane, dublând ajutorul financiar în trei ani şi eventual iertand parţial unele datorii. Prezenţa Chinei în Africa este văzută foarte critic de unii politicieni din Occident, ca o serioasă concurenţă şi un potenţial rival economic pentru ţările înalt dezvoltate.
China şi-a manifestat interesul de a coopera economic cu Sudanul, Zimbabwe şi Angola, ţări, a căror guverne practică violenţă politică şi nu respectă drepturile omului. Acest lucru nu este privit pozitiv de către Uniunea Europeană şi SUA. Menţinerea relaţiilor economice cu Sudanul, ţară care este supusă sancţiunilor de către ţările din Occident, face ca China să fie criticată pe scară largă politică de UE şi SUA.
Scenariul pentru China în chestiunea energetică încă nu este bine conturat. Aşa cum s-a menţionat anterior, cu vehemenţă va depinde mult de politica energetică a Rusiei şi Arabiei Saudite faţă de China, dar şi de politica externă americană în Orientul Mijlociu. Un lucru este cert că China este plină în forţe economice ca să poată ajunge lider industrial şi potenţiar militar în lume.
[1] A se vedea: Xu Binglan, China's GDP grows 10.7% in 2006, fastest in 11 years, la: http://www.chinadaily.com.cn/china/2007-01/26/content_793128.htm
[2] A se vedea : Dezvoltarea întreprinderilor din regiunile populate de minorităţi naţionale, la http://romanian.cri.cn
[3] "Pe scurt", Curentul, Anul XI, Serie noua, Nr 11(3684), marti, 16 ianuarie 2007
[4] A se vedea: http://romanian.cri.cn/1/2007/01/25/1@56617.ht
[5] A se vedea: The sino-saudi Energy Rapprochement: Implications for US National Security, la http://www.rice.edu/energy/publications/docs/SinoSaudiStudyFinal.pdf
