Maniere eseistice în lumea academică: Quo vadis?
(Cateva luni in urma am expediat acest articol lui Cornel Ciurea pentru ziarul Democratia. Acesta era sa fie publicat, dar din intentia mea a fost oprit din start. Acum totusi m-am hotarat sa-l public pe acest site).
De la o vreme încoace tot mai des se urmăreşte cum în domeniul academic se strecoară „manierele eseistice". Acest fenomen a luat amploare şi pare că nu mai poate fi oprit. De pe urma folosirii tot mai des a genului eseistic la pregătirea conţinutului prelegerilor scade calitatea şi nivelul de predare a profesorilor. Mă îndoiesc de faptul că eseistica ar dispărea din mediul academic, dacă unii profesori se vor dezice de o manieră uşoară de predare, unde teoria şi exemplele sofisticate sunt superficiale sau de fel absente. Mă întreb eu, oare cum se vede viitorul politician din banca studenţească dacă nu ştie să deosebească liberalismul de transnaţionalism şi terorismul de teroare? Ce fel de politician poate fi el, când politica deseori la nivel academic este analizată şi scrisă de nişte persoane cu puţine deprinderi academice sau chiar absente, care văd în apariţia unei cărţi doar o afacere profitabilă, doar cu siguranţă nu se gândesc la cei care vor citi şi vor învăţa pe baza cărţilor lor?!
În mod academic vorbind, nu faci practică bună, fără o cunoaştere teoretică bună. De altfel succesul unei cărţi academice nu se leagă de numele autorului, ci se găseşte în calitatea conţinutului şi nivelul de expunere teoretic şi practic, care îi redau autorului o nuanţă, care poate fi recunoscută. Când vom învăţa să apreciem cărţile după aceşti parametri, vom putea concura cu alţi autori străini. Nu neg faptul că şi în străinătate există şmecheri de a face cărţi comercial avantajoase lipsite de temei academic, doar că în Occident mai există şi universităţi recunoscute care pentru a-şi păstra bunul său nume, nu admit în librăriile şi bibliotecile lor astfel de cărţi, nu mai vorbind de suportul de curs. Din nefericire, pentru unii din Europa de Sud Est, democraţia a venit cu simţul libertăţii „de a face bani din ce poţi", fără scrupule şi puţin respect faţă de societatea în care trăiesc. Dar, regula lucrurilor făcute este cea a bumerangului, care face ca totul să se întoarcă acolo de unde a pornit.
Nimeni nu vrea să se gândească la calitatea cărţilor, sau poate nu există vreo instanţă care ar duce un control asupra bibliologiei academice? Sau este nevoie de cenzură? Ori aici sare gardul cine vrea şi cine poate, chiar dacă nu este în ograda lui? Nu arunc cu pietre în ograda celor care muncesc de zeci de ani într-un domeniu şi publică anual câte o carte ca rod al muncii lor. Este un lucru aplaudabil şi oricând îşi vor găsi cititorii săi. Eu încerc să analizez situaţia din mediul academic şi tupeul unor profesori de a include în lista suportului de curs cărţi cu aparenţă provizorie şi dubioasă, majoritatea având genul eseist de expunere, care au recomandări de mâna a doua, autorii cărora au o biografie necunoscută mediului academic. Doar ele vor fi citite mai apoi de studenţi şi aceştia, în mare majoritate dezorientaţi în lumea cărţilor de profil, ca la început de drum, le iau drept importante şi le citează mai apoi în articolele şi referatele lor care pretind a se numi ştiinţifice. Oare ce generaţie încercăm să pregătim? Nu vreau să par o antieseistă, dar trebuie de înţeles un lucru că nu poate eseistica să înlocuiască teoreticul în mediul academic, căci de altfel, la ce nevoie există universităţile care pregătesc teoreticieni cu studii superioare când este aşa de uşor să faci eseistică şi să devii un „teoretician" al timpului tău? Evident că spiritul contemporaneităţii face că să găsim abordări noi asupra unor subiecte, viziuni noi, dar să nu uităm că orice viziune ştiinţifică se construieşte pe seama teoriilor şi nu abordărilor eseistice.
Sursele bibliografice clasice rămân în umbră ca un material epuizat şi învechit. Nu vreau să afirm că eseistica este ceva inutil pentru mediul academic, dar nici ea nu ar trebui să-l cuprindă în întregime, pătrunzând în toate domeniile de cercetare ştiinţifică. Mai rar apare câte o carte cu analiză serioasă şi cu un conţinut teoretic bine definit. Tot mai des vezi în librării şi pe tarabe manuale şi cărţi cu conţinut prost expus şi fără rafinament academic.
Există o discrepanţă între cerinţele bibliografice ale cursurilor universitare şi cerinţele pieţei de carte, adesea comerciale. Chiar şi atunci când găseşti bani pentru a cumpăra cărţile clasice de Stanley Hoffman, Chalmers Johnson, Barry Buzan, Max Weber, Thomas Kuhn, te loveşti cu o altă problemă, cea de comunicare cu studenţii care nu cunosc limbile străine. Apare un conflict nemijlocit dintre studenţi şi profesori care încearcă să aducă la ore texte în original pentru a fi citite şi analizate, ca de pe urma lor să se facă nişte concluzii utile. Dar cine astăzi înţelege sau vrea să înţeleagă esenţa acestui lucru, poate unii dintre studenţi care ştiu pentru ce au venit la facultate şi ce vor să facă, însă mă îndoiesc de faptul că la acest capitol se cugetă în instanţele de resort, pentru care ar trebui să devină un obiectiv introducerea în mod obligatoriu atât cunoaşterea limbilor străine din liceu cât şi o trecere în revistă a suportului bibliografic folosit la cursurile universitare de specialitate.
Pe lângă toate mai există un fenomen arhaic de a introduce, de unii reprezentanţi ai mediului academic, articolele şi cărţile proprii în suportul de curs, acestea constituind o bună parte din bibliografie. Cum poate un student în astfel de condiţii să facă o comparaţie şi să poată analiza deosebirile în abordări la un subiect de curs? Sau mai întâlneşti şi aşa fenomen unde profesorul îşi vinde propria carte studenţilor cu care are cursul, făcând din asta o condiţie sine qua non de trecere la examen sau colocviu.
Quo vadis? Această întrebare începe să mă mistuie şi mă face să înţeleg că mă aflu într-un cerc vicios. Iar când aduci vorba despre regulile competiţionale dintre universităţile europene, aici găseşti puţine argumente în favoarea universităţii la care activezi. Dacă cineva din Occident ar veni să ne facă o evaluare a calităţii de predare-învăţare la instituţiile superioare de învăţământ, ar zice că fierbem în propria oală de producere intelectuală care nu poate fi comparată cu altele, deoarece nu am cunoscut încă de-a binelea simţul calităţii, concurenţei şi competiţiei.
