„Cum să tăgăduieşti pe Dumnezeu când vezi un fir de iarbă cu piatra pe creştet?”
M-am gândit întotdeauna la ceea ce numim noi „creaţie", dar niciodată n-am îndrâznit să mă opun acesteia. Între om şi creaţie există o legătură ca cea între imens şi abstract. Această legătură gîndesc că face pe unii genii şi pe alţii profani şi simpli muritori al căror nume se pierde în negura vremii. Cel, care ar izbuti, datorită unei imaginaţii deosebite, să înregistreze toate suferinţele creaţiei cu toate neliniştile oricărei clipe, acela - presupunând că o asemenea fiinţă ar putea exista - ar fi un monstru al creaţiei.
Nu ştiu dacă ar trebui să ne închipuim o asemenea situaţie, fiindcă fiecare creator este autocritic şi asta îl salvează de la pierire din propria artă de a fi şi de a crea şi fiindcă o inimă nu poate îndura decât o anumită cantitate de suferinţă. E frumos universul fiecăruia din noi doar să ştim a-l deschide celui ce vrea să pătrundă în el şi să-l înţeleagă.
Doar omul inspiră dorinţa de a se înălţa până la furie şi a coborî până la descurajare. Singurătatea e un spin în inimă. Şi ca acel fir de iarbă, crescând într-un pustiu, legănându-se de vânt, tremurând de frig, suntem noi, oamenii. Nu e nevoie de timp pentru a cunoaşte urmările... Suntem meniţi de a pieri de fiecare dată când destinul ne întoarce spatele într-o clipă. Când piatra va cădea de pe creştetul acelui fir de iarbă, atunci vom respira cu uşurinţă - s-a întâmplat un miracol. Atunci, vom simţi graţia trupului nostru, frumuseţea lui atât de înaltă şi vrednică de admiraţie, depăşind frumosul din natură. Atunci noi nu-l vom tăgădui pe Cel de sus şi nu vom mai spune că suntem născuţi într-o închisoare cu poveri pe umeri. Lanţurile şi aerul de acolo au răpit totul în afară de libertatea sufletului. Prin această închisoare fiecare a trecut, descoperind în sine conflictul dintre inteligenţa noastră, duşmană creaţiei adeseaori şi adâncurile iraţionale care ne leagă de ea. Prin ea Omul şi-a descoperit în spirit crezul, în suflet pacea, în timp dragostea.
„Tot ce creşte îşi păstrează desăvârşirea numai pentru un timp foarte scurt". Aşi vrea clipa să opresc, dar nu pot şi timpul trece. Însă o dată înţelegând aceste lucruri pe o clipă am şi oprit eu timpul şi nu din cauza nostalgiei, ci pentru a reflecta asupra ceea ce numim noi „Creaţie".
