POLITICUS

Transformarea alianței va cuprinde un set de aranjamente de logistică și transport pentru misiunile NATO, în special cele din Kosovo și Afganistan, care reprezintă cu desăvârșire centre de atracție în politica alianței de menținere a securității pentru anii următori, precum și dezvoltarea unei politici cuprinzătoare pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă şi apărarea împotriva ameninţărilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare.

În esență summit-ul NATO de la București nu a fost cel mai reușit, după cum menționează Der Spiegel, deoarece NATO nu a reușit să-și rezolve diviziunile și criza de identitate cu care se confruntă aproape de un deceniu. Ce a marcat totuși acest Summit în istoria alianței dar și a României, țara, care a găzduit evenimentul? În primul rând, a fost pusă în discuție aderarea potențială a două state ex-sovietice, a căror poziție geografică ar completa realmente politica de menținere a securității Euro-Atlantice, deși la insistența Rusiei candidatura acestor state a fost amânată, acestea mulțumindu-se doar cu o promisiune de o eventuală aderare. Marcant pentru România a fost faptul că va fi protejată de scutul antirachetă al NATO, care în același timp va acora protecție Greciei și Bulgariei. Acest summit totuși consistent în propuneri și politici, a determinat o nouă etapă în evoluția alianței și în extinderea arhitecturii securității Euro-Atlantice. Astfel a fost expusă o nouă politică de apărare cyber, care are drept scop protejarea sistemelor informatice „cheie", în acord cu responsabilităţile lor specifice precum și sigurarea unei capabilităţi de sprijin pentru naţiunile aliate, la cerere, de respingere a unui atac cibernetic. De asemenea un rol semnificativ a avut securitatea energetică, care după summitul de la Riga, a devenit unul dintre subiectele cheie în menținerea securității Euro-Atlantice. Conform declarației luate la București, aliaţii au identificat principii care vor guverna abordarea NATO în acest domeniu şi au evidenţiat opţiuni şi recomandări pentru activităţile viitoare. Astfel, NATO își ia angajamentul în următoarele domenii: punerea în comun şi schimbul de informaţii; proiectarea stabilităţii; promovarea cooperării internaţionale şi regionale; sprijinul pentru gestionarea efectelor şi sprijinirea protecţiei infrastructurii energetice critice.

În colajul acestor constatări un loc aparte îi revine momentului legat de Ucraina, Georgia și Republica Moldova. Dacă în cazul celor două state, situația este aproape clară, ele vor fi învitate pentru aderare în timpul apropiat, fără îndoială că subiectul rămâne fierbinte după culise în privința Moldovei, care și-a exprimat principiul de neutralitate în politca de securitate și pentru care chestiunea transnistreană rămâne subiect deschis pentru discuții. Atâta timp cât sunt prezente forțele pacificatoare rusești în Transnistria, în detrimentul constituției Republicii Moldova, chestiunea transistreană rămâne subiect deschis. Aderarea recentă a României la NATO a contribuit la o intensă colaborare a Moldovei cu NATO, unele din cele mai reușite rezultate fiind semnarea IPAP-ului și deschiderea centrului de informare și documentare privind NATO la Chișinău, apoi și filialele acestuia în țară. Cum deciziile luate la summit se vor răsfrânge asupra Republicii Moldova este devreme de spus. Atenția toată se va axa pe problematica soluționării chestiunii transnistrene. Declarația Summitului NATO de la București vorbește despre necesitatea dezvoltării parteneriatului NATO-Rusia, în ciuda recentelor declarații și acțiuni ale părții rusești. Readucerea Rusiei în FACE ar însemna o accelerare în procesul de soluționare a chestiunii transnistrene, pe fundalul angajamentelor de la Instanbul. Cheia soluționării conflictului ar putea fi nu la Moscova, așa cum menționează autoritățile de la Chișinău, ci la Bruxelles. Declarația reflectă extinderea domeniilor de interes strategic și politic ale NATO, invitând Albania și Croația pentru aderare și lăsând ușile deschise Ucrainei și Georgiei. Această configurație geopolitică marcată de extinderea NATO spre Estul Europei facilitează Moldovei la informarea și documentarea amplă a spațiului Euro-Atlantic cu problematica transnistreană, alias recunoașterea acestei probleme pe plan internațional și accelerarea îndeplinirii angajamentelor luate de Rusia la Summitul de la Instanbul. Soluționarea chestiunii depinde foarte mult de faptul cum Moldova va aborda subiectul Transnistriei în continuare, cum va imforma opinia internațională, cum va purcede la diplomația publică. Bruxelles trebuie informat cu promptitudine și coerență despre negocierele întreprinse și desfășurate pe fundalul soluționării chestiunii transnistrene, pentru că nu mă refer la aspectul militar al structurii Euro-Atlantice, ci la aspectul diplomației publice și asistenței consultative în negocieri ca reale instrumente de aplicare în soluționarea conflictului transnistrean. NATO nu se implică în problema transnistreană, care deține o abordare de uz intern. NATO poate asista consultativ în mediere și negociere, ceea ce ar putea reprezenta cheia soluționării problemei.

Situația din Balcani, care rămâne tensionată după recenta declarație a independenței Kosovo, solicită o implicare amplă a KFOR în țară și o menținere înaltă a dialogului strategic și politic cu statele partenere din regiune, inclusiv cu Republica Moldova, pentru a asigura un cadru viabil de securitate și democrație în regiune. Aderarea Albaniei și Croației lărgește spațiul de interese a NATO în ceea ce privește combaterea terorismului internațional și proliferarea armamentului în Balcani. De asemenea, cu aderarea acestor două state se fortifică și planul de creare a unui sistem de apărare anti-rachetă la intenția SUA în Europa, care în condițiile de amenințare cu rachete balistice cu rază lungă de acțiune să fie protejată. Un rol important în această configurație îl joacă Rusia, care nudemult a suspedant participarea sa la tratatul FACE, poziția căreia în politica de apărare anti-rachetă este una hotărâtoare. Consolidarea dialogului cu Rusia de către NATO pe acest fundal ar putea determina eventual soluționarea conflictului Transnistrean și promovarea unui dialog politic sănătos dintre Chișinău și Moscova. Incertitudinea politică referitoare la politica Moldovei cu privire la integrarea în structurile europene pare a fi una dubioasă în opinia publică internațională atâta timp cât Moldova se arătă interesată de politica Moscovei. Cu cât insistă Moldova la o politică a dublelor standarde, cu atât se îndepărtează de posibilitatea soluționării chestiunii transnistrene și cu atât mai mult de o eventuală aderare la structurile europene. Chestiunea transnistreană nu reprezintă o piedică în realizarea IPAP-ului și Planului Moldova – UE, ci voința politică care nu este bine exprimată în societatea politică și respectiv prost înțeleasă de societatea civilă și de cea internațională. 

Independența provinciei Kosovo a cauzat un șir de dispute între reprezentanți de guverne și partide politice, clerici și oameni de afaceri din UE. Acest lucru era de așteptat, odată ce recunoașterea  independenței Kosovo,  dobândită mai cu seamă în formă de grant din partea diplomației europene, vorbește despre interesul vădit economic și politic al comunității europene pentru regiunea Balcanilor, care este unul la fel de marcant ca dintotdeauna.

Nu ași devia de la esență, dacă ași continua cu idea că aceste interese vădite în mare măsură intimidează pe cele ale Rusiei în Balcani. Independența Kosovo este acel măr al discordiei între două religii de aceeași proviniență, creștină catolică și creștină ortodoxă. Dacă să analizăm geografic influența ortodoxismului în Europa, atunci vom constata cu ușurință că sub această influență se află tocmai acele state care în mare măsură se împotrivesc acestei independențe - Rusia, Belorusia, Ucraina, Moldova, România, Bulgaria, Serbia și Cipru. Respectiv sub influența catolicismului sunt acele state care tocmai au și recunoscut independența Kosovo. Vă întrebați dacă există un conflict la mijloc, răspunsul este "da". Este un conflict de interese vitale dintre țările creștine ortodoxe și cele catolice. Acesta este adevărul simplu. Nimic compus. Serbia este o țară de origine slavă, unde ortodoxismul constituie 84 la sută, catolicismul 6 la sută, iar islamul 4 la sută. Aici e și răspunsul, dacă ar fi Serbia catolică, m-ar mira faptul ca Marea Britanie sau Franța ar recunoaște independența Kosovo, astfel distrugând integritatea statului catolic sârb.

Recunoașterea independenței provinciei Kosovo nu este o politică a dublelor standarde a diplomației europene, ci o strategie politică bine chibzuită, unde instrumentul principal trebuia să fie planul Ahtisaari, care garanta provinciei dreptul la un drapel, un imn şi dreptul de a lua decizii internaţionale şi de a adera la instituţiile internaţionale. Însă, cum era de așteptat, Rusia slavă s-a împotrivit acestor condiții, pentru că déjà era evident că cazul Kosovo ar afecta integritatea sa teritorială și ar deveni o reală amenințare pentru celelalte țări ortodoxe din fosta Uniune Sovietică. Astăzi acest lucru a devenit foarte evident. Chiar dacă Transnistria din Moldova sau Ținutul Secuiesc din România sunt cazuri diferite de Kosovo, nivelul mediu de alertă există și va exista atâta vreme cât pe harta politică a Europei se vor pune în joc doar interesele țărilor catolice.

Déjà acum cu certitudine Elveția și Danemarka au început să facă investiții în agricultura Kosovo. Această țară nouă apărută pe harta Europei, ar putea devein în pași rapizi o mică Elveție în Balcani. Așezarea geografică a capitalei Prishtina, facilitează cele mai rapide legături teresetre cu Serbia, Macedonia,  Albania și Muntenegru estimate cam la o oră distanță, aceasta vorbind despre reale oportunități de investiții atât în infrastructură, cât și în turism. Independența Kosovo este și o strategie economică pentru statele europene. Lărgirea de către statele UE a ariei geografice de investiții în Balcani, întărește poziția UE față de Rusia și politica ei energetică, și astfel se menține o balanță de forțe în regiune.

Nu pot să nu ating subiectul intenției americanilor de a consolida baze militare în Balcani. Acesta este, cred eu, unul dintre principalele motive pentru care toată politica pentru independența Kosovo a fost dusă de alianța diplomatică anglo-americană. Astfel, Interesele Rusiei în Balcani au fost știrbite într-o clipă, fiind unul dintre motivele esențiale pentru care Rusia de facto a suspendat participarea sa la tratatul FACE. Unicul garant al integrității teritoriale a Serbiei a fost Rusia. Acum nu mai este, deși ieșirea sa din FACE poate aduce incă surprize. Prezența trupelor americane în Balcani deloc nu va îmbunătăți situația, de altfel ca și prezența celor rusești. Balcanii se pot transforma într-un nou poligon de interese vechi.. Nu cred că acesta ar trebui să fie prețul pentru independență.

De fapt, Kosovo a demascat pentru a câta oară tensiunea relațiilor americano-ruse și a celor dintre catolicism și creștinism. Independența Kosovo nu va fi un incident pentru vreo țară catolică din Europa, pentru că nu va permite diplomația europeană acest lucru.  Cu totul altceva este dacă se va întâmpla un precedent într-o țară ortodoxă, unde garant al securității nu chiar va fi SUA, cum mulți aspiră, ci tot Rusia și sateliții săi, ceea ce ne vorbește despre promovarea unei diplomații precaute în cazul R.Moldova. În această conjunctură dramatică R.Moldova și-a exprimat poziția pe care o susțin. Moldova nu poate recunoaște independența Kosovo pentru că nu s-au respectat normele dreptului internațional și poziția Serbiei nu a fost luată în considerație. Așa este spiritul uman într-o credință să divizeze lumea între buni și răi, pentru unii și pentru alții aceste semnificații fiind alegorice, dar atât de mult sunt evocate în comportamentul politic al multor state din Europa. Concluzia este că, oricât de mult am pretinde să fim egali în drepturi și suverani, oricum ceva mereu ne va despărți în două tabere, deoarece la mijloc este interesul sau scopul dacă vreți, atingerea căruia mereu tinde la un conflict și nu la negociere.

Locuim într-o Europă modernă, unde modernitatea vechiului continent este azi în lumina politicii prounitare. Europa a produs acum câteva secole statul-națiune care a fost exportat în întreaga lume cu success, doar că națiunea își pierde cu timpul caracterul său inițial din esență. Ceea ce se întâmplă acum este o politică prounitară, pentru ca așa o pot percepe, care vine astăzi să îmbine ceea ce numim noi identitate națională și integritate teritorială sub acelasi acoperiș al Europei, mai exact al UE, unde sunt alte reguli de joc. Dacă este greu de perceput la prima vedere acest lucru, e și normal, pentru că nu altcineva decât europenii au promovat ideea identității naționale și statului ca mijloc de unitate ligitimă pentru o națiune. Europa astăzi parcurge probabil o etapă retrogradă în evoluția sa ca producător al statalității și suveranității, evocând acel principiu la autodeterminare națională, evitând normele dreptului internațional, conform cărora Kosovo ar fi trebuit să fie recunoscută în primul rând de Consiliul de Securitate ale ONU și apoi de toată lumea. Acest incident este o reală provocare pentru mișcările și regimurile separatiste de pe vechiul continent.

Noblețea diplomației europene este indiscutabilă, însă cu totul alt subiect ar fi reacția altor provincii și teritorii autonome din Europa care aspiră la o independență. Garantul securității naționale numit independență este condiția sine qua non de dezvoltare a națiunii de mai departe. Prețul pentru acest garant este întotdeauna unul mare. Kosovo reprezintă probabil unicul caz în esență în diplomația contemporană, când principiul scopul scuză mijloacele a fost aplicat la maximum.